😱💔 Iubita mea m-a trezit într-o noapte și mi-a spus că cineva îi rostea din nou numele prin televizor… dar televizorul era oprit. A doua zi, mi-am dat seama că avea nevoie de ajutor psihologic serios, iar când în sfârșit mi-a mărturisit ce îmi ascunsese în ultimele două săptămâni, am rămas pur și simplu înghețat… 🤯🥺
Mă numesc Jake, am 19 ani, iar iubita mea, Emma, are 18.
Suntem împreună de trei ani.
Dacă cineva mi-ar fi spus acum o săptămână că avea să-mi fie teamă să o las pe Emma singură chiar și pentru câteva minute, nu l-aș fi crezut niciodată.
Întotdeauna fusese una dintre cele mai calme persoane pe care le cunoșteam.
Iubea sportul, animalele și un stil de viață sănătos. Studia lingvistica la universitate, bea foarte rar și nu consumase niciodată droguri.
Dar acum câteva zile a venit la apartamentul meu și, din clipa în care a intrat, am simțit că ceva nu era în regulă.
S-a oprit în pragul dormitorului meu, expresia i s-a schimbat brusc și a spus:
— Aici miroase îngrozitor a mâncare stricată.
Am râs, fiindcă am crezut că glumește.
Dar ea nu zâmbea.
Am verificat coșul de gunoi, dulapurile și chiar sub pat.
Nu era nimic.
Eu nu simțeam absolut niciun miros.
În noaptea aceea, pe la trei dimineața, Emma m-a zgâlțâit puternic de umăr.
— Jake, oprește televizorul.
Abia puteam să-mi deschid ochii.
— Care televizor?
— Cel de jos. Vorbește de ceva timp.
Am coborât.
Televizorul era oprit.
Când m-am întors, Emma stătea ridicată în pat și privea fix spre ușă.
A doua zi dimineață mi-a spus că era doar obosită.
Am încercat să o cred.
Astăzi a venit din nou la mine.
Am decis să ne uităm la unul dintre filmele ei preferate.
La început, totul părea normal.
Apoi am observat că urmărea fiecare replică cu o intensitate ciudată.
Deodată, m-a prins de mână.
— Ai auzit?
— Ce anume?
A arătat spre ecran.
— Tocmai mi-a spus să fiu atentă.
Am oprit imediat televizorul.
Emma s-a enervat.
— De ce l-ai oprit?
Am întrebat-o calm dacă se simte bine.
A spus că da.
Și câteva minute mai târziu părea din nou Emma de dinainte.
A râs chiar și a spus:
— Te gândești prea mult. Am nevoie doar să dorm.
S-a întins și a adormit la scurt timp.
Eu am rămas lângă ea cu telefonul în mână, întrebându-mă dacă ar trebui să-i sun părinții sau să aștept până dimineață.
Și atunci telefonul ei s-a aprins.
Primise un mesaj de la universitate.
Nu intenționam să-l deschid.
Dar prima propoziție vizibilă pe ecran a fost suficientă.
Emma, încercăm din nou să luăm legătura cu tine în urma incidentului de ieri.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Emma îmi spusese că ziua precedentă o petrecuse liniștită în bibliotecă, studiind.
Atunci am înțeles că îmi ascundea ceva.
Și cel mai înfricoșător era că încă nu aveam nicio idee de când se întâmpla, de fapt, totul.
Continuarea poveștii este în comentarii 👇‼️
Aproape că nu am dormit în noaptea aceea.
Emma s-a trezit în jurul orei opt dimineața și, la început, părea complet normală.
A râs chiar când mi-a văzut fața.
— Ai stat treaz toată noaptea?
Timp de câteva secunde nu am știut cum să încep.
Apoi am spus pur și simplu:
— Universitatea ți-a trimis ieri un mesaj.
Zâmbetul i-a dispărut.
— L-ai citit?
— Nu. Doar partea care se vedea pe ecran.
Și-a întors imediat privirea.
— Nu s-a întâmplat nimic.
— Mesajul vorbea despre un incident.
Emma a tăcut.
Mult timp.
Apoi s-a așezat pe marginea patului și a spus:
— S-a întâmplat ceva minor la bibliotecă.
Nu am spus nimic.
A început să-mi povestească.
Cu o zi înainte, stătea în biblioteca universității când s-a convins că doi studenți aflați la câteva mese distanță vorbeau despre ea.
Nici măcar nu se uitau la ea.
Dar Emma era sigură că îi auzise rostindu-i numele.
Câteva minute mai târziu, prin difuzoarele bibliotecii s-a făcut un anunț absolut obișnuit.
Emma a devenit convinsă că și acel anunț îi era adresat în mod special ei.
A început să se plimbe agitată prin bibliotecă.
Un angajat s-a apropiat și a rugat-o să se așeze.
Apoi au chemat pe cineva de la serviciul de sprijin al universității.
I-au propus să vorbească cu un medic.
Emma a refuzat.
— De ce nu mi-ai spus?
S-a uitat la mine.
— Pentru că știam că o să crezi că înnebunesc.
În clipa în care a spus asta, am dat imediat din cap.
— Nu cred asta.
— Dar ți-e frică de mine.
Am vrut să spun nu.
Dar nu ar fi fost complet adevărat.
Nu îmi era frică de ea.
Îmi era frică de ceea ce i se întâmpla, de ceva ce niciunul dintre noi nu înțelegea.
Câteva minute mai târziu, Emma a recunoscut în sfârșit că incidentul de la bibliotecă nu fusese primul.
În ultimele două săptămâni aproape că nu dormise.
La început, pur și simplu se culca târziu din cauza lucrărilor de la universitate.
Apoi a început să spună că, atunci când se întindea în pat, creierul ei nu reușea să se oprească.
În unele nopți dormea doar două ore.
În altele, nu dormea deloc.
Apoi a început să observe lucruri ciudate.
Când mergea pe stradă, uneori i se părea că necunoscuții îi rostesc numele.
O dată, într-un autobuz, a fost convinsă că două fete aflate în fața ei vorbeau despre ea.
Altă dată, o simplă notificare pe telefon i s-a părut un avertisment personal.
— Ai auzit voci?
Nu a răspuns imediat.
— De câteva ori.
— Când?
— Mai ales noaptea.
M-am gândit la televizorul care fusese oprit.
Apoi am întrebat:
— Auzi ceva acum?
Emma a tăcut câteva secunde.
— Nu.
Apoi a adăugat:
— Cred că nu.
Cele trei cuvinte m-au speriat mai mult decât tot ce spusese până atunci.
I-am propus să mergem la medic.
A refuzat imediat.
— Nu sunt bolnavă.
— Nu spun că ești. Vreau doar să te verifice cineva și să se asigure că ești bine.
— Jake, sunt doar epuizată.
Nu voiam să mă cert cu ea.
Dar exact în acel moment s-a întors brusc spre ușa de la intrare.
Expresia i s-a schimbat.
— Stai.
— Ce s-a întâmplat?
A arătat spre ușă.
— E cineva afară.
M-am dus și m-am uitat prin vizor.
Holul era gol.
— Nu e nimeni acolo.
Emma s-a agitat.
— Nu spune asta. Îl aud.
Nu am încercat să o conving că greșește.
I-am cerut doar să se îndepărteze de ușă și să se așeze.
Timp de câteva minute s-a plimbat înainte și înapoi prin cameră.
Apoi a întrebat brusc:
— Astăzi e vineri?
Era miercuri.
Atunci am știut că nu mai vreau să aștept.
Am chemat ajutor.
Când Emma și-a dat seama ce făceam, s-a enervat.
— Nu ai încredere în mine.
— Ba da, am.
— Atunci nu ai fi sunat.
M-am așezat lângă ea.
— Nu o să te las singură.
Puțin mai târziu a început să plângă.
Nu tare.
Doar în tăcere.
— Mi-e frică.
Era prima dată când recunoștea asta.
Am luat-o de mână.
— Și mie.
La spital, totul a fost mult mai calm decât își imaginase.
I-au pus întrebări cu blândețe.
Au verificat dacă o problemă fizică, un medicament, o substanță sau altceva ar putea explica ceea ce se întâmpla.
Apoi un specialist în sănătate mintală a vorbit mult timp cu ea în privat.
Eu am rămas în sala de așteptare.
Simțeam că timpul stă pe loc.
În cele din urmă, un medic a ieșit și a explicat că simptomele Emmei trebuiau luate în serios și că avea nevoie de evaluări suplimentare.
A explicat că asemenea experiențe pot avea multe cauze diferite și că nu ar fi corect să se tragă o concluzie definitivă după o singură consultație.
Dar un lucru era clar.
Emma avea nevoie de ajutor.
Medicul a vorbit și despre somnul ei.
Lipsa severă de somn din ultimele săptămâni ar fi putut agrava foarte mult situația.
Când Emma a ieșit din cabinet, era foarte tăcută.
Pentru o clipă am crezut că era supărată pe mine.
Dar când ne-am urcat în mașină, a spus:
— E ceva ce nu i-am spus medicului.
M-am uitat la ea.
— Ce?
Și-a strâns mâinile.
— Acum câteva zile am crezut că m-a sunat mama.
— Și ce e atât de ciudat în asta?
— Telefonul meu nu a sunat niciodată.
Am rămas tăcut.
Ea a continuat:
— Dar i-am auzit vocea foarte clar. Chiar i-am răspuns.
Atunci am înțeles pentru prima dată cât de real părea totul pentru ea.
În aceeași seară i-am sunat părinții.
Au venit să stea cu noi a doua zi.
La început, Emma era foarte rușinată.
Spunea mereu că nu vrea să afle nimeni de la universitate.
Îi era teamă că oamenii vor începe să o privească altfel.
Dar săptămâna următoare a acceptat să-și reducă temporar cursurile și să continue să lucreze cu specialiști.
Primele zile nu au fost ușoare.
Uneori spunea că se simțea perfect bine și că nu mai avea nevoie de ajutor.
A doua zi, anxietatea revenea.
Dar încet-încet, ceva a început să se schimbe.
A început să doarmă mai bine.
A devenit mai calmă.
Vocile ciudate despre care îmi povestise au început să apară din ce în ce mai rar.
Câteva săptămâni mai târziu, ne-am uitat din nou la un film împreună pentru prima dată.
Înainte să apăs play, Emma s-a uitat la mine și a glumit:
— Dacă unul dintre personaje începe dintr-odată să vorbească cu mine, îl oprești iar?
Am zâmbit.
— Imediat.
A zâmbit și ea.
Apoi a devenit serioasă.
— Jake, știi care a fost partea cea mai rea?
— Care?
— Știam că tu nu auzi nimic. Dar eram la fel de sigură că eu aud.
Cuvintele acelea au rămas mult timp cu mine.
Înainte de toate astea, credeam că, dacă îi arăți cuiva faptele, va înțelege că ceea ce crede nu este real.
Dar acum înțelegeam că, atunci când mintea unei persoane îi prezintă ceva ca fiind complet real, simpla contrazicere nu rezolvă nimic.
Uneori, cel mai important lucru pe care îl poți face este să rămâi lângă acea persoană, să nu râzi de ea, să nu o sperii și să o ajuți să primească sprijin profesional la momentul potrivit.
Iar acum, de fiecare dată când mă gândesc la acea primă noapte — televizorul oprit, mirosul de mâncare stricată care nu exista, privirea speriată a Emmei — mă gândesc la un singur lucru.
Dacă aș fi ignorat totul și mi-aș fi spus că Emma doar exagerează…
poate că am fi cerut ajutor mult prea târziu.
